Din articol
Marin Preda a ajuns acasă, într-o seară din primăvara lui 1979, „ irascibilizat, vehement cu sine însuși până la desfigurare ”. A scos dintr-un ziar împăturit zeci de coli de hârtie scrise cu creionul, pline de semne „ ce i se arătau «cabalistice »”. Îl vizitase la Mogoșoaia, notează Ion Caraion în amintirile sale, „ o doamnă care ținuse […] să-i întocmească un horoscop complicat, amănunțit, amplu și mai ales obsedant “.
Soția lui confirmă: „ a început să-l obsedeze ” acel horoscop. „ După discuții interminabile am ajuns la concluzia că este necesar să fie luată fiecare prezicere și să se pună în ecuație, față în față, însăși viața trăită a lui Preda cu destinul citit de acea persoană în zodii ”. Așa s-a născut „ CONTRAHOROSCOP ”, un manuscris de cinci pagini care-a fost publicat, după moartea sa,
Acest articol apare, în cadrul campaniei Interviurile secolului XX, grație arhivei digitale
, în care puteți parcurge 150 de ani de istorie a României, așa cum a fost ea consemnată în fiecare epocă prin lentila jurnaliștilor vremii, a publiciștilor, scriitorilor și ideologilor de toate orientările.
Materialul, care ocupă echivalentul unei jumătăți de pagină de ziar, e un soi de autoportret-replică la profilul astrologic prin care „ doamna care ținuse să-i facă horoscopul ” îi spusese cum prezic astrele că ar fi. Preda, care la 5 august 1979 urma să împlinească 57 de ani, o contrazice, o ironizează, pune întrebări, exclamă, explică, argumentează.
Scriitorul e puțin indignat să afle, de exemplu, că are „ mentalitate foarte puternic extravertită ”, de vreme ce e născut în zodia leului. „ Exact pe dos de ceea ce sunt eu, un introvertit ”, comentează Preda. Află că iubește copiii. „ Da, dar numai pe-ai mei. Până pe la 45 de ani nu numai că nu-i iubeam, ba chiar mă enervau ”. Ori că are „ o noblețe a sentimentelor ”. Într-adevăr, admite că are „ unele sentimente nobile ” – dar nu chiar toate sunt așa: „ de pildă când sunt calomniat, numai nobile nu sunt sentimentele pe care le simt față de calomniator ”.
Mai află și că e animat de o dorință de putere imposibil de dezrădăcinat. „ Asta la alții !”. Că are șanse de succes prin voință, ambiție și magnetism personal. „ Nici pomeneală ”. Comunicarea? „ Elocvența mea orală e slabă, numai cea din scris e puternică. Iar spirit de contradicție nu am deloc, las proștii să vorbească […] ”.
Există o singură mențiune pe care Preda o face, în acest „ Contrahoroscop ”, la scrierile lui. E o replică la presupusa sa vitalitate și energie: „ Fizicul, forța lui energetică m-a părăsit de-atâtea ori, încât mă întreb cum am ajuns până la 57 de ani relativ sănătos! Și să mă însor de trei ori, și să mai scriu și câteva cărți! Ultima, trilogia mea «Cel mai iubit dintre pământeni», e o performanță incredibilă (Mă refer la truda de a scrie 1.100 de pagini în trei ani, mi s-a spus de pildă că prin toamna lui ’77 arătam foarte rău, mulți se temeau pentru mine. Dar eu mă simțeam minunat, aici e toată enigma mea energetică) ”.
Fără îndoială că în primăvara lui 1979 Marin Preda era consumat munca la ultimul lui roman, care avea să apară pe piață în martie 1980; de aici, probabil, și mențiunea din „ Contrahoroscop ”.
A murit în noaptea de 15-16 mai 1980, la nici trei luni după ce cartea sa a apărut – și a dispărut – din librării. Până și „ Urzica ”, revistă de umor din perioada comunistă, a găsit de cuviință să facă o aluzie pe tema traficului cu trilogia, numindu-l pe Preda „ cel mai prețuit dintre scriitori ” și oferindu-le cititorilor, drept consolare, cinci citate din carte și-o caricatură.
Despre „ Cel mai iubit dintre pământeni ” Preda n-a apucat să vorbească prea mult. S-au păstrat totuși câteva interviuri și conversații – din fericire înregistrate și publicate după moartea scriitorului – de la puținele întâlniri cu cititorii pe care scriitorul le-a avut înainte de moartea sa.
Unul dintre interviurile despre ultimul roman e făcut cu circa nouă luni înainte de publicarea cărții. A fost difuzat la radio în două părți, în august / octombrie 1979, după care autorul, Constantin Vișan, l-a publicat în același an, la 29 noiembrie, în revista „ Orizont ”, sub titlul „
Un alt interviu în care Preda vorbește pe larg despre „ Cel mai iubit dintre pământeni ” a fost publicat în cotidianul „ Scânteia ” la 17 februarie 1980, deci cu câteva săptămâni înainte ca acesta să intre în librării. Interviul, luat de Constantin Stănescu, trece aproape neobservat: e rupt în două și înghesuit între o poezie intitulată „Urna de vot”, semnată de Mihai Beniuc, un articol despre ziua ceferiștilor, altul despre întreprinderile care nu refolosesc piese uzate și o coloană cu programul cinematografelor și teatrelor. Titlul, fără nicio legătură cu subiectul interviului: „
Se păstrează și transcrierile a cel puțin două întâlniri cu publicul, ambele incluse în volumul „ Marin Preda. Creație și morală ”, apărut în 1989 la Cartea Românească. Una dintre ele, care a avut loc la 18 aprilie 1980, a fost consemnată de Tia Șerbănescu, care-a publicat-o postum în „ Presa noastră ” din iunie 1980 cu titlul „ Ultima întâlnire a scriitorului Marin Preda cu cititorii săi ”. Cealaltă, la care au participat scriitori și critici, a avut loc la Universitatea din București, iar stenograma a fost publicată într-o revistă universitară.
Sunt prețioase aceste conversații tocmai pentru că rămân singurele în care Marin Preda vorbește despre „ truda de a scrie 1.100 de pagini în trei ani ”, de care era atât de mândru.
[NOTĂ: Am grupat răspunsurile lui Marin Preda pe teme generale, păstrând numele intervievatorilor pentru identificarea surselor].
„Am scris romanul înspăimântat și conștient, în același timp, că face parte dintre cărțile care, dacă nu sunt scrise într-un anumit moment, nu se mai pot scrie niciodată”
„ În legătură cu ultimul meu roman, pot să vă spun că l-am scris cu toată sinceritatea, am scris tot ceea ce am trăit, cu toată experiența, cu toată fericirea acelui timp istoric […]. Am scris romanul destul de repede – în trei ani –, înspăimântat și conștient, în același timp, că face parte dintre cărțile care, dacă nu sunt scrise într-un anumit moment, nu se mai pot scrie niciodată. Am simțit că, dacă nu o scriu cu toată sinceritatea și cu toată experiența acum, mai târziu va apărea mai puțin închegată – dacă va mai apărea. […]. Am avut sentimentul că nu există încă așa ceva în literatura noastră și, de asemenea, că în ea pot pune tot ceea ce știu. Există în viața oricărui scriitor un moment de criză în care simte că trebuie să spună tot” – Marin Preda , dezbatere cu scriitorii, Universitatea București
Constantin Vișan: După cum ne-am înțeles la telefon, sunt gata să consemnez pe bandă câteva amănunte despre noul dumneavoastră roman. Cum se va intitula? Despre ce va fi vorba în paginile lui?
Marin Preda: Deocamdată i-am zis „Cel mai iubit dintre pământeni”. E vorba de o trilogie la care lucrez de vreo doi ani jumătate și pe care, într-adevăr, zilele astea [vara lui 1979 – n.r.] am terminat-o și am dat-o în lectură redactorului de carte. Nu e ușor să spun despre ce e vorba, dacă dorim să nu vindem, ca să zic așa, secretul unui roman, care trebuie să rămână intact, cel puțin până nu este citit de critică. Pentru că, știm cu toții, critica începe să vorbească despre subiect, despre totul și informează prematur cititorii.
Constantin Vișan: Nu intenționam să vă solicit amănunte despre subiect, dar referiri la problematica lui ați putea să faceți, totuși, fără primejdia de a diminua interesul cititorului. Ba dimpotrivă. Constituie această trilogie o noutate din punct de vedere estetic, stilistic pentru scrisul dumneavoastră?
Marin Preda: La început, după ce-am scris primul volum, am avut sentimentul că e vorba de o carte care se detașează de problematica mea de decenii și că este o carte absolut nouă, cu noi obiective estetice și cu o epică deosebită. Am recitit cartea după ce am terminat-o și mi-am dat seama că, deși într-adevăr aduce ceva nou, vechile mele teme sunt reluate, însă, bineînțeles, la altă dimensiune, la o formă și la o amploare neobișnuită.
Pot să spun că acțiunea se petrece într-un mare oraș din Ardeal. Eroul este un universitar, și pe parcursul a două decenii – ’38-’58 – el însuși își povestește viața, după ce ajunsese într-un moment de cumpănă. Bineînțeles că viața lui este împletită cu epoca prin care a trecut și sunt relatate multe din aspectele și schimbările fundamentale care s-au petrecut la noi în anii ’50-’60, dar și înainte de asta, epoca războiului, fără să fie vorba de război, de descrierea războiului.
Estetic vorbind, mi-am dat seama, recitindu-mi cartea, că stilul din „Viața ca o pradă” este preluat. Adică aproape cu acel stil și cu același ton este scris de astă dată un roman obiectiv, spre deosebire de „Viața ca o pradă”, care era alcătuit din niște mărturisiri.
Vreau să spun că pe parcursul anilor, scriindu-mi cărțile, stilul meu, pe care-l consider transparent, fără valori stilistice intenționate, pornește de la limbajul vorbit, făcând, bineînțeles, literatură cu acest limbaj. Deci nu e vorba de un stil fără valori literare. Vreau să spun doar că aceste valori nu sunt intenționate, scopul fiind să exprim ceea ce am de exprimat cât mai bine.
Constantin Stănescu: Foarte mulți cititori așteptau de la dumneavoastră volumul al doilea din „Delirul” sau încă un roman din seria „Moromeților”. În curând va apărea însă „Cel mai iubit dintre pământeni”. Cel puțin aparent, n-ați dat curs așteptării cititorilor. De ce?
Marin Preda: După „Viața ca o pradă”, ar fi trebuit, într-adevăr, să lucrez „Delirul” doi. În acea perioadă, însă, adică în 1977, mi s-au impus o temă și un subiect din care am crezut că voi scrie repede un volum de circa trei sute de pagini. Era una dintre acele cărți pe care simțeam că, dacă nu o scriu atunci, nu o voi mai putea scrie niciodată, în timp ce volumul al doilea din „Delirul”, gândeam, poate fi scris oricând.
Subiectul și tema din „Cel mai iubit dintre pământeni” au exercitat asupra mea o puternică presiune, de o natură deosebită, încât, scrierea romanului mi s-a impus. Forța de muncă a unui scriitor este declanșată de această presiune a inspirației pe care el, având ceva de spus, trebuie să o urmeze, pentru, că s-ar putea ca ea să nu mai revină.
Şi astfel, în loc de trei sute de pagini, cum credeam, m-am pomenit că am scris o trilogie de o mie două sute! Presiunea inspirației de care vorbeam nu este lipsită de anumite determinări, nu se exercită în gol. Natura inspirației artistice este ea însăși programată, iată de ceea ce mi-am putut da seama, după atâția ani de experiență.
„Să afle tânăra generație […] cum s-a trăit în țara noastră în acele două decenii, în ce condiții a putut fi un om fericit”
„Am scris cartea din dorința de a arăta publicului nostru prin ce am trecut, tocmai pentru ca pe viitor să nu se mai repete aceste suferințe. Aș vrea să mai spun că eu am ținut foarte mult la țărănime – la țărănimea mijlocașă din rândul căreia facem parte și la țărănimea săracă în mijlocul căreia am crescut – dar țăranii, când au ajuns la putere, au făcut atâta rău, că m-au dezamăgit. Nu se scrie cu voie de la poliție, acest drept al scriitorilor de a scrie este un drept câștigat prin luptă de scriitorii români în societatea noastră și pe care nu-l mai poate lua nimeni” – Marin Preda , dezbatere cu scriitorii, Universitatea București
Constantin Stănescu: Vă rog să explicați în ce constă „programarea” acestei presiuni a inspirației?
Marin Preda: Eu revin în această trilogie la temele mele dintotdeauna, deși de fiecare dată, și acum, începând să scriu, am crezut că scriu un roman cu totul deosebit de celelalte. Da, e ceva deosebit în amploarea analizei și a expresiei, dar revin teme din toate cărțile, de după „Moromeții” mi-au spus lectorii din editură și din afară. Şi cred că este adevărat: natura inspirației este programată, în sensul că scriitorul este chemat, îmboldit să scrie, totuși, ceea ce știe foarte bine. Ai o temă și un subiect, iar când începi să scrii, experiența ta de viață începe să-și spună cuvântul, să se cristalizeze. Experiența socială și intimă a scriitorului, iată ce exercită o puternică presiune asupra lui.
Constantin Stănescu: În acest caz, despre ce experiență este vorba?
Marin Preda: Alegerea locului desfășurării acestui roman a fost determinată de faptul că Ardealul mi-e familiar: am petrecut trei ani ca elev la Abrud și Cristuru-Odorhei în vacanțe, mergeam la colegi și astfel am putut cunoaște lumea satului ardelean. Este vorba despre un roman realist, dar pe o temă de mit. Natura acestui mit ar fi următoarea: o imensă majoritate a oamenilor aspiră să fie fericiți prin iubire, nu în sensul biblic al „iubirii aproapelui”, din acela al împlinirii prin iubire, care este un mit etern uman.
Constantin Stănescu: Deci, un roman de dragoste?
Marin Preda: Da, este un roman de dragoste. Personajul principal într-un moment de criză, își povestește existența pe o durată de douăzeci de ani, din 1940 până în 1960.
Constantin Vișan: Fixarea acțiunii în Ardeal are mobiluri autobiografice? Ştiu că ați făcut liceul într-un oraș transilvan.
Marin Preda: Da, am făcut studii secundare, Şcoala normală la Abrud și la Cristuru, lângă Sighișoara. S-ar putea ca fixarea locului acțiunii și a pânzei acestui roman să se fi făcut sub impulsul amintirii anilor de atunci, când eram adolescent și când mi-a plăcut foarte mult Ardealul.
Constantin Vișan: Care sunt ideile urmărite cu preponderență în această nouă carte?
Marin Preda: Una din idei este să fac să afle tânăra generație și tinerele generații care urmează cum s-a trăit în țara noastră în acele două decenii, în ce condiții a putut fi un om fericit, și, dacă a fost nefericit, care au fost cauzele specifice.
„Am tins spre un stil limpede. Ca un cuțit de filetat”
„E o mai veche preocupare a mea de a făuri un stil care să nu producă dificultăți unui eventual traducător. De aceea, am tins spre un stil limpede. Ca un cuțit de filetat. Mi-am permis un limbaj mai grosier din când în când, pentru că am crezut în naturalețea limbajului eroilor. Cu riscuri, bineînțeles. Sunt cititori cărora nu le plac asemenea lucruri. Dar fără riscuri, nu faci nimic. Am tins spre un stil limpede, pentru că mi-am dat seama, de pildă, că Mateiu Caragiale e imposibil de savurat în traduceri. Dostoievski, în schimb, oricât de prost ar fi tradus, tot îți dai seama că e un mare scriitor. Creangă, nu. Tradus oricât de bine, tot pierde” – Marin Preda , 18 aprilie 1980, ultima întâlnire cu cititorii
Constantin Vișan: Cum ați scris „Cel mai iubit dintre pământeni”? Ați traversat momente dificile de creație?
Marin Preda: Pot să spun că rodul experienței atâtor cărți scrise a fost fructificat aicea din plin, în sensul că am scris cartea cu forțe egale, fără căderi, într-o progresie continuă, căutând să prind exact atâta cât am intenționat să îmbrățișez. Când scrii un timp mai lung la o carte, multe se petrec în timpul acesta, și în lume, și în viața proprie a scriitorului, însă conștiința lui îl ține totuși fixat pe un subiect, pe o idee, pe niște personaje care încep să capete viață și, fie că durează un an sau trei sau cinci ani, asemeni unui actor care în fiecare seară trebuie să-și spună rolul cu aceeași forță a noutății, la fel de proaspăt și de natural trebuie să fie și scriitorul zi de zi, așezându-se la masa lui de lucru […].
Constantin Vișan: M-a impresionat întotdeauna în romanele dumneavoastră asprimea, mai exact spus: lipsa de idilism.
Marin Preda: Da, putea să pară la început, la debutul meu, că există o anumită asprime, însă n-aș putea să declar cu încântare că proza trebuie să fie aspră și să sperie pe cititori.
Constantin Vișan: Am spus „asprime” nu în sensul de duritate, ci de refuz al unei proze descriptive, lirice.
Marin Preda: Sigur, așa cum am precizat, mai ales la începutul carierei mele literare se poate vorbi de primele mele volume ca de niște cărți cu o cruzime, hai să-i spunem, nemiloasă, asupra imaginației obișnuite. Cititorul care caută într-o carte distracție, evident superioară, trebuie să poată citi ușor această carte, fără să-i dea de gândit sau, și mai bine, să-i dea de gândit fără să-i lase impresia că e ceva dificil […].
„Rebreanu a fost primul meu maestru, a cărui știință a construcției în roman rămâne și astăzi un model”
„Tolstoi este scriitorul pe care eu îl cred cel mai mult, pe care îl cred în totalitate; pe Balzac nu îl cred întotdeauna. Nu am avut gândul să polemizez cu el; de fapt polemica n-o putem face decât cu ideile lui. Dacă este vorba de o polemică, aceasta a fost cu universul lui Dostoievski, pentru că eu cred mai mult în oameni, în omenie. Flaubert spune că îi tăvălește pe toți în noroi, rămânând drept. Nu sunt rău cu personajele mele: chiar și cele mai rele, abjecte – cum ar fi Acojocăriței și familia lui, care trăiau în obscuritate morală, sunt reabilitați la sfârșit, când se spune că trăiau rău, se certau, dar se iubeau, ceea ce demonstrează că mai exista totuși o sămânță de omenie. Nu sunt rău, sunt obiectiv” – Marin Preda , dezbatere cu scriitorii, Universitatea București
Constantin Vișan: Transilvania este și locul de baștină al unor mari romancieri români. Există, în acest sens, vreo legătură între trilogia „Cel mai iubit dintre pământeni” și moștenirea lăsată de clasici, de Rebreanu, să zicem?
Marin Preda: Da, există! În anii mei de formare în școală, Rebreanu a fost primul meu maestru, a cărui știință a construcției în roman rămâne și astăzi un model pentru scriitorii de după el. Slavici, bineînțeles, era și el predat în școală. Însă nu cu lucrurile cele mai bune, ci cu povestiri moraliste și didactice. Ulterior însă, l-am redescoperit pe Slavici, redându-l aproape în întregime, și – cum spune Călinescu în „Istoria literaturii” – este un mare prozator.
Constantin Vișan: Ați vorbit despre Rebreanu și Slavici. Ce alți scriitori vă stau aproape de inimă?
Marin Preda: N-aș face decât să mă repet, pentru că în cele două volume ale mele de mărturisiri, „Convorbirile” și „Viața ca o pradă”, ați aflat pe larg cum s-au produs lecturile mele și care din ele au constituit pentru mine un șoc. Pot să adaug că prin anii ’60 am descoperit și eu, ca și alții, pe romancierul american [William] Faulkner, care și el este un scriitor de șoc și a cărui cunoaștere lasă urme.
„Ce altceva e cartea «Moromeților», decât o dramatică amintire din copilărie?”
„Mai am rude acolo [în Siliștea-Gumești]. Nu mai stau acolo, însă așa, câteva luni pe an. Nu, nici nu mai este cum era. Bărbații sunt plecați, au rămas bătrânii, femeile și copiii. Altceva ar trebui să scriu acum. În satul meu însă, am avut surpriza să găsesc treizeci de automobile. Treizeci! Acuma vor telefoane! Când i-am auzit, am și făcut o glumă: E ca și cum l-aș fi văzut pe tata la un telefon de-ăla cu manivelă, învârtind și după aia zicând: «Bă, Iocane, vezi că viu acuma la tine cu caii la potcovit!». Este adevărat, însă că amintirea părinților mei mă ține legat de sate. De alt sat, de un sat care nu mai există” – Marin Preda , 18 aprilie 1980, ultima întâlnire cu cititorii
Constantin Vișan: Cât socotiți că datorează un scriitor relației cu împrejurările epocii și cât clipelor proprii de meditație, datelor autobiografice, talentului?
Marin Preda: Se pare că există și scriitori, cum este Marcel Proust, care a scris marea lui carte pornind de la el însuși, din amintirile lui din copilărie, din adolescență și până la timpul regăsit, cum spune el la sfârșitul marelui său roman. Există și scriitori de genul epic, ca să spun așa, care-și caută subiectele în afară, în viața oamenilor, în conflictele lor, în istorie, și, într-un anume sens, eu însumi mă consider un astfel de scriitor. Ce altceva e cartea „Moromeților”, decât o dramatică amintire din copilărie, cu o întâmplare din viața unui țăran care a fost tatăl scriitorului?
Constantin Vișan: Şi totuși, după „Moromeții”, pe care-l consider un roman pornit și dintr-o amintire, dar și un roman cu o mare cantitate de ficțiune, ați vrut să intrați în medii care să infirme o anumită opinie a criticii epocii respective, că ați fi numai autorul unei cărți autobiografice.
Marin Preda: Lucrul ăsta îl discut eu într-un personaj din mărturisirile mele. Că ar fi fost și asta o cale de urmat pentru un scriitor. Adică să adâncească viața țărănimii începută cu „Moromeții” și continuată în volumul doi și, desigur, că n-ar fi fost pentru mine un drum lipsit de ispite, însă în același timp trebuie să spun că, plecând din sat și trăindu-mi existența în alte condiții, mi s-au impus în mod natural mediul și cunoștințele și evenimentele și conflictele trăite după plecarea din sat.
Constantin Vișan: Vă numărați printre scriitorii preocupați la modul fundamental de istorie, de istoria modernă a țării. Ce altceva decât o evocare a istoriei este romanul „Delirul”? De altfel, și în „Moromeții”, și în „Imposibila întoarcere”, și în „Viața ca o pradă” vorbiți despre sentimentul istoriei la români.
Marin Preda: Evenimentul istoric determină conștiințele și le modelează, sau – dimpotrivă – stârnește împotrivirea unei colectivități naționale. În acest sens, istoria este pentru mine o sursă de inspirație nu mai mult decât în sensul că ea determină aproape în mod decisiv destinele oamenilor. Există și timpuri istorice care, cel puțin pentru mine, nu prezintă interes. Așa-zisul roman istoric. Asta nu mă interesează. Pentru că mă interesează fericirea sau nefericirea semenilor mei din timpul meu. Cum a fost în trecut, asta constituie o pasiune pentru scriitori care au și talentul, și predispoziția de-a o face. Așa cum a făcut Sadoveanu, care a coborât adânc în trecutul nostru istoric și ne-a oferit imagini nepieritoare.
Constantin Stănescu: Revine, în alt fel, probabil, tema din „Marele singuratic”. Cum se reflectă epoca în romanul dumneavoastră?
Marin Preda: Epoca este prezentă și determinată, căci, așa cum am mai spus, romanul realist este legat de istorie, descrie oameni implicați în evenimentele vieții social-istorice. Or, acești oameni sunt chiar eroii romanului.
„De la un moment dat cei investiți cu putere încep să facă ce vor, ducând cu ei masele, care nu se mai pot opri și astfel nu se mai poate opri nici catastrofa”
„Eu nu consider că trebuie să ne închinăm istoriei, să o ridicăm în slăvi, cum se făcea până nu de mult, când judecata cea mai grea era a istoriei, care te condamna prin uitarea ei. În «Delirul» consideram că un singur om poate duce masele la catastrofa, deși se afirmă că de obicei masele sunt în măsură să împiedice catastrofa. Totuși un singur om acționează în numele maselor și o face până la un anumit punct. Până aici masele fac istoria, în sensul că ele sunt reprezentate de acest individ sau de un grup de indivizi care întruchipează dorințele maselor. De la un moment dat cei investiți cu putere încep să facă ce vor, ducând cu ei masele, care nu se mai pot opri și astfel nu se mai poate opri nici catastrofa. Exemplul cel mai elocvent este cel al poporului german, împins în prăpastie de Hitler” – Marin Preda , dezbatere cu scriitorii, Universitatea București
Constantin Vișan: La intervale prefigurând un ciclu, publicați un gen de cărți-eseu, cărți-dezbatere, în care, într-un mod original, vă mărturisiți ideile literare, estetice care vă preocupă, revelați alte și alte aspecte ale conștiinței dumneavoastră scriitoricești, intelectuale. Mă refer la „Imposibila întoarcere” și la „Viața ca o pradă”. Vă gândiți să continuați genul acesta de literatură? De fapt, ați precizat că ați adoptat și în trilogia despre care discutăm tot stilul din „Viața ca o pradă”, totuși, de data aceasta este vorba de proză de ficțiune.
Marin Preda: „Viața ca o pradă” va fi continuată, pentru că, așa cum a început, lasă deschisă – cum anunțam la sfârșitul cărții – continuarea aventurii conștiinței unui scriitor în epoca în care a trăit, până, se poate spune, la zi, până-n zilele noastre. După cum știți, „Viața ca o pradă” se oprește la anul 1953.
Constantin Vișan: Pe șantierul dumneavoastră există episoade deja scrise din următorul volum al „Vieții ca o pradă”?
Marin Preda: Nu, pentru că după trilogia pe care am terminat-o vreau să reiau „Delirul” și să scriu volumul doi, care știu că este așteptat.
Constantin Vișan: Înțeleg că nu vă atrage nici romanul de previziune.
Marin Preda: Omul are de trăit o viață prezentă, și viața asta trebuie să și-o facă mai bună, și ea să-l facă fericit. Cât despre viitor, generațiile care vor urma vor ataca problemele, sunt sigur de asta, în alt mod decât oricare roman științifico-fantastic sau de previziune. Şi e normal să fie așa, pentru că evenimentele nu că sunt imprevizibile în totalitatea lor, dar chiar atunci când sunt foarte previzibile și ai putea să spui că se vor petrece într-un anume fel, da, se petrec, și totuși nu chiar așa cum apar în imaginația unui scriitor chiar foarte inspirat. Trăim în momentul de față evenimentele crizei energetice. Ea a fost prevăzută într-un fel, dar ce desfășurare surprinzătoare, șocantă cunoaște!
Constantin Vișan: Într-o epocă în care politicul, socialul domină întreaga planetă, în care fiecare om se află, datorită mijloacelor moderne de comunicare, în contact imediat și permanent cu actualitatea internă și planetară, mi se pare firească și extensia politicului în arte, în film, în teatru, în roman. În consecință, v-aș propune să vă referiți la interferența dintre estetic și politic.
Marin Preda: Vreau să reamintesc un mic pasaj din „Viața ca o pradă”, dacă nu mă-nșel, în care spuneam că între cele două războaie, când eu citeam literatură, găseam romane sub titlul cărora editorul, foarte grijuliu, preciza că e vorba de un roman social. Trebuie să spun că, văzând această chestie dedesubt, eu nu mai citeam cartea, fiindcă nu mă mai interesa. Adică eram obișnuit că arta, literatura mai ales, trebuie să exprime problemele individului, iar socialul, consideram eu atunci, este un lucru care privește în ansamblu societatea, și nu să-mi sparg eu capul cu problemele sociale. Nu că n-ar fi importante, pot să fie chiar fascinante, însă cititorul se gândește la mica lui existență, care este scurtă în raport cu viața societății.
Constantin Vișan: Oare nu cumva s-au schimbat între timp și psihologia scriitorului, și a cititorului?
Marin Preda: La asta vream să ajung. După război, omul a devenit conștient că totuși societatea nu este străină de el și că de cursul ei, bun sau rău, depinde și el, că socialul, după cum bine se știe, determină și conștiința lui, dorința lui de fericire este de asemenea strâns legată de evoluția societății. Şi așa a apărut romanul politic sau politicul în literatură. Sigur că fenomenele întotdeauna au tendința spre extreme. Până se echilibrează un fenomen trebuie să treacă un oarecare timp. Ce s-a întâmplat? După ce, într-o literatură ca a noastră, între cele două războaie, socialul ca eveniment sau evenimentul care naște din social a fost oarecum ignorat, prea mult, aș zice eu, după război, și în special după anii ’50, dimpotrivă, a început să fie ignorat individul ca entitate care-și are viața lui, în măsura în care ea e deosebită de social prin scurtimea ei, a început să fie ignorat deci individul și să cadă un foarte gros accent pe evenimentul social, fără să se arate ce urmări are evenimentul în cauză sau mișcarea socială respectivă în viața personală a eroilor. După 1965 a apărut, zic eu, la noi, în literatura română, o fază de echilibru, deci aș zice că suntem într-o epocă de înflorire a unei forme de proză în care socialul și eternul uman, viața indivizilor, sunt în egală măsură în atenția scriitorilor.
Constantin Vișan: Ați încercat, dincolo de roman, și experiența teatrului și a filmului. Cărțile dumneavoastră constituie ele însele o rezervă generoasă pentru scenă și film. Se pare însă că manifestați anumite rețineri față de încercările de ecranizare și adaptare scenică.
Marin Preda : Am scris și eu o piesă de teatru, care a avut succes de presă, dar un succes foarte moderat de public și, neavând o vocație specială pentru teatru, n-am mai perseverat în această direcție, ba chiar am impresia că, scriind piesa, am ratat un roman. Mai bine scriam un roman decât această piesă, „Martin Bormann”. Cu filmul, lucrurile sunt cam neclare. Am scris odată un scenariu după o nuvelă, scenariu care a fost premiat ca scenariu bun, dar filmul n-a fost la înălțimea scenariului, care fusese întâmplător fără cusur. Pe urmă, s-a ecranizat „Marele singuratic”, în care scenariul scris tot de mine n-a mai fost fără cusur. Dar nici regia n-a știut să-l remedieze și a ieșit un film care se poate vedea, dar cu multă literatură în el, cu mult dialog, multe cuvinte.
Constantin Vișan: Un film lectură.
Marin Preda: Da, un film care poate obosi.
Constantin Vișan: Înțeleg, totuși, că lăsați deschisă problema filmului după cărțile proprii.
Marin Preda: Dacă se va ivi un regizor care să-mi dea o cât de câtă certitudine că va face tot ce poate ca să iasă un film bun, da! […].
Romanul „Cel mai iubit dintre pământeni” a fost ecranizat în 1993 în regia lui Șerban Marinescu. Ștefan Iordache a jucat rolul personajului principal, Victor Petrini, iar Maia Morgenstern pe cel al Matildei. Filmul este disponibil pe Youtube.
„Tatăl meu obișnuia să spună că binele n-a dispărut niciodată din omenire. Și adăuga: «N-a dispărut, dar n-a fost niciodată pentru toți»”
„N-ai cum să te lași de scris, dacă ești scriitor, chiar dacă nu publici. Un scriitor nu se poate lăsa de scris. E lucrul pe care știe cel mai bine să-l facă. În ce mă privește, știam că ceea ce e nefiresc nu poate dura și așteptam să treacă. Știam asta, pentru că fusesem educat așa. Tatăl meu obișnuia să spună că binele n-a dispărut niciodată din omenire. Spunea des vorba asta și când lumea din jur se mira, „Cum, domnule?” pentru că era război, etc., el adăuga: «N-a dispărut, dar n-a fost niciodată pentru toți»” – Marin Preda , 18 aprilie 1980, ultima întâlnire cu cititorii
Constantin Stănescu: Dumneavoastră vorbiți de eroi în timp ce alții prevestesc „dispariția” personajului literar. Ce credeți?
Marin Preda: Eu cred că personajul nu poate să dispară, câtă vreme eroii mei sunt oameni implicați în evenimentele vieții sociale și intime. Personajul literar nu poate să dispară nici chiar dacă autorul ar dori, pentru că, în ultimă analiză, el însuși, scriind, este personaj. Însă este probabil vorba despre „dispariția” personajului manevrat de scriitor, ceea ce dăunează chiar realismului. În orice caz, acest gen de personaj nu mai are ponderea de altădată. Autorul scrie dorind să dea maximă autenticitate personajelor, care evoluează în ficțiune. A apărut, cu alte cuvinte, o nouă convenție în virtutea căreia eroul, personajul, este mai liber în mișcările sale, iar cartea face impresia că este povestită la persoana întâi, chiar dacă povestește un autor. Aceasta este tot o convenție, dar născută din dorința de autenticitate. Cartea rămâne a unui scriitor care a cules mărturiile despre eroul său, despre viața lui socială, politică, intimă. Nici n-ar fi ceva așa de nou, întrucât în secolele trecute au înflorit, cum știm, romanele epistolare în care eroii vorbesc ei înșiși, singuri, prin scrisorile pe care le scriu. În noua convenție, epistola este înlocuită prin simpla și directa mărturie a eroului, ceea ce mărește sugestia de autenticitate […].
Constantin Vișan: Care dintre ideile, dintre evenimentele lumii de azi vă solicită în mod deosebit interesul, vă neliniștesc, vă contrariază, vă oferă motiv de meditație sau de inspirație?
Marin Preda: Toate! Toate evenimentele care se petrec în lume, cum am spus și altă dată, și cum pot să spună mulți dintre noi. Viața pe planeta noastră este un roman foileton pe care-l urmărim zilnic.