Din articol
Îl știm din poezii, piese de teatru, eseuri, pagini de jurnal sau cărți de filosofie. După școlile, bibliotecile sau străzile care îi poartă numele. Sau de pe timbre și bancnote. Nu și din interviuri, a acordat puține, deși era un interlocutor ideal (în comparație, George Enescu acordase peste 130). Dintre toate aceste interviuri, în care Blaga i-a avut interlocutori, printre altele, pe D. D. Roșca, Felix Aderca sau Ioan Massoff, cel realizat de mai tânărul Mircea Eliade, la Berna, în Elveția, este probabil cel mai special. Îl redăm integral, așa cum a apărut, în revista Vremea, acum 88 de ani.
Acest articol apare, în cadrul campaniei Interviurile secolului XX, grație arhivei digitale
, în care puteți parcurge 150 de ani de istorie a României, așa cum a fost ea consemnată în fiecare epocă prin lentila jurnaliștilor vremii, a publiciștilor, scriitorilor și ideologilor de toate orientările.
În vara lui 1937, Lucian Blaga, atașat cultural al României în Elveția pe acea vreme, a fost vizitat de Mircea Eliade. Cornelia Blaga, soția poetului, notează în jurnalul ei, în dreptul zilei de 19 iulie 1937: „Cele din urmă patru zile le-am petrecut cu soții Mircea Eliade, în trecere prin Berna. Lucian a fost mulțumit să poată sta de vorbă cu un scriitor român. A fost o vizită foarte plăcută.”
Mircea Eliade sintetizează aceste discuții prelungite pe care le-a avut cu Lucian Blaga și le dă forma unui interviu, pe care nu întârzie să-l publice în revista Vremea , la 22 august 1937, scriu Doina Georgescu și Nicolae Georgescu în
, 1989.
Convorbiri cu Lucian Blaga
de Mircea Eliade
Nu găsesc nimic mai interesant, în ordinea realităților umane, decât actul creației. Tot ce se leagă de această creație omenească — laboratorul, șantierul, masa de scris, atelierul, obiceiurile sau ritualurile creatorului — mă interesează până la obsesie. Poate răzbate și aici străvechea curiozitate a cercetătorului pentru taina de nepătruns a Naturii, uimirea față de nesfârșitele ei forțe de creație. Căci, întocmai după cum ne fascinează în Natură misterul acestei zămisliri neodihnite, mă încântă în viața omului, înainte de toate, eforturile sale creatoare; geniul, munca, deznădejdea, drama creației.
Lucian Blaga locuiește spre marginea orașului [Berna], la pensiunea Bois Fleury, Riedweg 17. Sunt numai copaci bătrâni și grădini pe aici; iar la câteva zeci de metri în spatele casei începe pădurea de brazi care acoperă coasta dealului și coboară până jos, pe malul Aarei. Din veranda etajului unde se găsesc cele două camere ale familiei Blaga, se zărește, în diminețile frumoase,
. Privirea se așează peste [a]coperișurile roșii ale caselor invadate de grădini. Totul se cațără, aici, la Berna: iedera, trandafirii, arbuștii.
Și atunci când plantele nu se mai pot înălța pe ziduri sau pe copaci, bernezii le ridică, în glastre, cât mai sus. Balcoanele și ferestrele sunt încărcate cu mușcate roșii.
Pe această verandă, cu un asemenea peisagiu în fața ochilor, trebuie să fie destul de greu de scris filosofie. Este însă un admirabil loc de visat, de meditație. Și este, fără îndoială, locul ideal pentru lecturi.
— Eu însă citesc tot mai puțin de la o vreme, îmi mărturisește Lucian Blaga. Aproape că nu mai pot începe o carte fără ca să nu pierd șirul la fiecare pagină, gândindu-mă la „ sistemul ” meu.
Înainte vreme citeam foarte mult — și în toate direcțiile. Nădăjduiesc că va veni o vreme, după ce voi fi încheiat de gândit și scris sistemul meu de filosofie, când voi putea din nou citi până la istovire.
Cultură și metafizică
Blaga vorbește rar, aproape silabisind fiecare cuvânt și te privește în ochi, concentrat – dar ai senzația că privirile lui trec peste tine, și nu o dată te simți ispitit să întorci capul, și întâlnești și tu năluca pe care o țintește el. De altfel, după cum am avut prilejul să mă conving de multe ori la București, Blaga e arareori bucuros să poarte o conversație. Rămâne tăcut în mijlocul celorlalți, și tăcerea aceasta se prelungește câteodată tulburătoare.
— Sunt încă la vârsta care îmi permite oricât de multe și de variate lecturi, spun eu. Ceea ce poate părea mai grav, păstrez încă cea mai bună idee despre lectură. O socotesc, în orice caz, ca un excelent mijloc de verificare a „bărbăției” unui om de cultură, a rezistenței sale spirituale. Lecturile, ca și „influențele”, sunt un instrument de selecție. Cei care nu au destulă vitalitate, și o foarte aproximativă forță de creație, sucombă „influențelor”, lecturilor, culturilor străine în general. Ceilalți — mă gândesc la un [Dimitrie] Cantemir, la un [Bogdan Petriceicu] Hașdeu, la un [Mihai] Eminescu – ies din această probă de foc întăriți și personalitatea lor se rotunjește mai biruitoare. De altfel, cum am spus-o de nenumărate ori, sunt convins că enciclopedismul și universalismul sunt notele dominante ale structurii culturii românești. Și sunt bucuros să verific încă o dată această observație a mea chiar în cazul d-tale: poet, dramaturg, eseist, filosof. Dar în filosofie câte probleme ai atacat: logică, teoria cunoașterii, teologie, morfologia culturii, metafizică.
— Și vor veni curând și alte probleme, adaugă Lucian Blaga. Nu pentru că țin cu orice preț să fiu „universal”, cum spui, ci pentru că sistemul meu de filosofie se desfășoară simfonic. Vor fi probabil cinci trilogii: după trilogia cunoașterii și a culturii, încheiate și tipărite, va urma o filosofie a biologiei, una a esteticii și moralei, și apoi o metafizică. Ai observat însă că, de pe acum, acord o mare importanță metafizicii, ultimul volum al fiecărei trilogii fiind o încununare a celorlalte, și o valorificare metafizică a problemelor dezbătute.
— Ceea ce admir mai mult în opera d-tale filosofică, îți mărturisesc eu, este curajul creației. Astăzi, când filosofii de-abia îndrăznesc să atace două-trei probleme, d-ta ai curajul de a gândi asupra tuturor problemelor din filosofie, după ce, în prealabil, te-ai silit să înmulțești chiar numărul acestor probleme, descoperind, bunăoară, garnitura categoriilor subconștientului.
Este un curaj pe care, de la Hegel, nu l-a mai avut niciun filosof european. Îmi dai voie să-ți spun cum văd eu această sete de creație filosofică a d-tale, o trăsătură specifică a culturii românești moderne? Curajul creației și obsesia universalului alcătuiesc cea mai frumoasă tradiție a romantismului românesc. Iar acum, după Unire [din 1918 — n.r.] încercăm să intrăm în istoria Europei printr-o valorificare integrală și românească a existenței. Alături de Nae Ionescu [profesorul lui Eliade — n.r.], ale cărui universale preocupări și rară vocație metafizică sunt cunoscute tuturor studenților de la 1920 încoace, d-ta înalți cultura românească pe adevăratul său nivel. Vasile Băncilă a avut dreptate dându-te ca pildă de „energie românească”.
— Vasile Băncilă este cel mai prețios exeget al operei mele filosofice dintre tineri, spune Lucian Blaga. În general, dacă mă gândesc la generația tânără, eu nu am de ce mă plânge; mai ales în ultimii ani, eforturile mele au fost urmărite cu multă simpatie. Spuneai însă adineaori că ți se pare curajoasă încercarea mea de a gândi un sistem complet de filosofie. Îndrăznesc să adaug că această încercare este, după câte știu eu, cu totul personală. Nu pot afirma că stăpânesc în întregime istoria filosofiei, până în amănunte, însă în tot ce-am citit n-am găsit nimic asemănător cu sistemul meu. Subliniez acest lucru pentru că am auzit spunându-se, în anumite cercuri, că sistemul meu filosofic nu are nimic original.
— Cred că în acele cercuri nu ești citit, adaug eu. Lucrurile acestea se întâmplă adeseori la noi în țară. Pentru că dacă ți se poate reproșa ceva, deocamdată, este tocmai efortul d-tale neodihnit de a gândi toate lucrurile de la capăt și de a dobândi rezultate atât de originale încât adeseori surprind și paralizează… Bunăoară, nu odată am auzit oameni spunând despre lucrările d-tale de filosofie a stilului că nu sunt decât comentarii asupra cărților lui Spengler, Frobenius sau Riegl — deși în Orizont și stil subliniezi de mai multe ori deosebirile dintre acești gânditori și poziția d-tale. Descoperind matca stilistică în inconștient, și nu în peisagiu, ca Frobenius; dovedind că fenomenul culturii nu poate fi comparat unui organism autonom, care apare aproape parazitar în istorie, înzestrat cu un anumit destin biologic și având, deci, o anumită limită de vârstă, cum afirma Spengler; dovedind în plus că un stil nu e monolitic, și că nu poate fi explicat printr-o singură valență, d-ta te deosebești net de acești gânditori contemporani.
— Iar în cartea care stă să apară la editura Fundațiilor Regale, Geneza metaforei și sensul culturii , lucrurile acestea sunt din nou lămurite. Sensul pe care îl acord eu „culturii” nu cred că se întâlnește la vreun autor.
Pentru mine, cultura este modul specific de a exista al omului în Univers . Este vorba de o mutațiune ontologică , mutațiune care deosebește pe om de celelalte animale, și care e rezultatul eforturilor omului de a-și revela Misterul. Omul singur este creator de cultură, și aceasta datorită trăirii sale întru mister și revelare . Omul, încercând să-și reveleze misterul, în ale cărui dimensiuni singur trăiește, creează cultură. Nu-ți pot rezuma toate concluziile cărții mele, Geneza metaforei , dar e destul să-ți spun că eu consider stilul ca o intersecție a două finalități: pe de o parte, omul încearcă să-și reveleze misterul, pe de altă parte, Marele Anonim, prin frânele transcendentale, zădărnicește această încercare tocmai pentru a menține echilibrul în Univers, și a sili pe om să-și realizeze condiția sa de creator de cultură. Matca stilistică, așa cum o definesc eu, ca o garnitură de categorii abisale, para-corespondente categoriilor conștientului, este frâna transcendentală prin care Marele Anonim se apără împotriva încercărilor omului de a i se substitui, revelând și creând misterul…
— Dintr-un fragment publicat într-o revistă, întrerup eu, înțeleg că oferi o cu totul altă explicație deosebirilor dintre cultură și civilizație , care au dat atât de mult de lucru gânditorilor și istoricilor din ultimii douăzeci de ani.
— Întocmai. Cultura răspunde existenței umane întru mister și revelare, iar civilizația răspunde existenței umane întru autoconservare și securitate . Între ele nu există deosebiri de vârstă biologică, așa cum crede Spengler când afirmă că orice cultură se transformă, îmbătrânind, în civilizație — ci o deosebire profundă de natură ontologică. Creația culturală este o plăsmuire a spiritului omenesc de natură metaforică, destinată adică să reveleze un mister prin mijloace metaforice; și ca atare poartă constitutiv o pecete stilistică, pentru că eu am dovedit că orice încercare de revelare a misterului se face numai prin matca stilistică. Pe câtă vreme civilizația este o plăsmuire a spiritului omenesc în ordinea intereselor vitale, a securității și autoconservării, și n-are intenția să reveleze un mister. De aceea civilizația poate avea o pecete stilistică, dar aceasta este numai un reflex ; tot ce omul lucrează pentru confortul și securitatea sa — un plug, o armă, o unealtă — se impregnează prin imitație, printr-un soi de mimicry , de semne ale unui stil.
— Cunosc în parte capitolul unde ai dezvoltat această teorie, care mi se pare cu totul originală și bine întemeiată. Ceea ce mă încântă și mai mult este importanța pe care o acorzi finalității, problemei teleologice în genere.
— Cred că nici unul dintre filosofii contemporani nu se luptă atât de mult cu această problemă supremă, cu întrebarea ultimă: de ce este lumea astfel făcută? pentru care scop? În cărțile mele, și mai ales în trilogiile care vor urma, nu mă feresc niciodată să încerc dezlegarea acestor întrebări.
Problema morții
Filosofia, ea însăși, mi se pare zadarnică dacă nu dezleagă asemenea întrebări ultime, îi mărturisesc eu. Și dacă dragostea pe care o aveam pentru filosofie a-nceput, de la o vreme, să se răcească, este numai datorită acestor întrebări ultime, în fața cărora cei mai mulți dintre filosofi, [astăzi] șovăiesc. Cred, bunăoară, că nici un filosof nu are dreptul să șovăiască în fața problemei morții. Pentru mine, cel puțin, s-au făcut nenumărate greșeli în dezbaterea acestei probleme. Filosofii au atacat problema nemuririi sufletului, ceea ce este cu totul altceva decât problema supraviețuirii post-mortem. Nemurirea presupune mântuire, beatitudine, autonomie; supraviețuirea, dimpotrivă, este încă legată de dramă, de destin — și într-un anumit sens, chiar de condiția umană. Observă că în aproape toate religiile se luptă cu problema nemuririi sufletului, lăsând deschisă problema nemuririi până la sfârșitul lumii, adică până la ieșirea din veac, la oprirea timpului. În ceea ce mă privește, cred că în toate religiile ca și în superstițiile tuturor popoarelor se găsesc urmele unor anumite experiențe străvechi care astăzi, în actuala condiție mentală a omului, nu mai sunt în majoritatea lor accesibile. Dacă teza mea e justă, atunci suntem îndreptățiți să căutăm în istoria religiilor, în folclor și în etnografie documente, urme de experiențe concrete, cu ajutorul cărora să putem ataca dintr-un alt punct de vedere problema morții, adică a supraviețuirii sufletului, lăsând deschisă problema nemuririi.
— Cunosc tezele d-tale din studiul Folclorul ca instrument de cunoaștere , răspunde Lucian Blaga. Îți mărturisesc că încă nu m-am gândit la problema morții. Eu meditez problemele filosofiei pe rând, și deși mă gândesc, firește, la mai multe din ele, nu abandonez o problemă până ce nu am dezlegat-o definitiv. Cu toate acestea, ca unul care am trăit toată copilăria la sat, înțeleg foarte bine ce vrei să spui. Moartea pentru cei de la sat are o cu totul altă semnificație decât pentru orășeni. Sufletul mortului pleacă să-și întâlnească frații, rudele, prietenii, în lumea cealaltă. Este vorba, deci, de o nouă comunitate a „celor duși”. De aceea nici durerea în fața morții nu este atât de tragică la sat. Îmi amintesc plânsul mamei la moartea unui fecior pe care-l iubea ca pe ochii din cap. Ei bine, era un plâns liniștit, împăcat.
— Durerea se manifestă aproape întotdeauna în ritualuri, într-o comunitate organică, adaug eu. La sat, și uneori chiar în mahalalele bucureștene, jalea este mai mult o lamentație rituală decât manifestarea durerii disperate a omului despărțit de ființa care i-a fost dragă. Lamentație rituală [pe] care o fac, după cum știți, și oameni străini, bocitoarele. De altfel, întreaga viață a omului care participă la o comunitate organică este trăită cu o semnificație trans-individuală, simbolic. Când un indian mănâncă, el crede că săvârșește un sacrificiu „zeilor trupului”. Haina pe care o poartă un malaysian, desenele ei sau forma, comunică celorlalți starea lui civilă, intențiile lui, bucuria sau tristețea lui. Omul nu e niciodată singur într-o asemenea societate organică. De aceea nici moartea nu e atât de năpraznică.
Satul – centrul Lumii
— În cartea mea Geneza metaforei și sensul culturii am dedicat un întreg capitol Satului, dezvoltând tocmai această conștiință de care dă dovadă săteanul că trăiește în centrul Lumii. Geografia în care își fixează săteanul locuința este o geografie mitologică. Viața satului, în întregimea ei, are un sens cosmic, totalitar.
— Îmi dai voie să-ți spun, îl întrerup eu, că în toate culturile autentice locuința e concepută ca un „centru al lumii”, iar de cele mai multe ori un anumit stâlp este considerat „axa Universului”. Vechile orașe — Babilonul, Roma, Ierusalimul, Bangkok etc. — sunt și ele în conștiința locuitorilor. Orășenii au pierdut această conștiință de-abia la începutul timpurilor moderne, odată cu revoluția industrială.
— Problema are pentru mine o atracție cu totul specială, continuă Lucian Blaga. Pornind de la „geografia mitică” în care e situat satul, de la conștiința naivă a săteanului că se află în centrul Lumii, am ajuns să descopăr ceea ce eu numesc „vârstele adoptive” — și prin care îmi explic deosebirile între cultura majoră și cultura minoră. „Vârsta adoptivă” a omului nu are nimic de-a face cu vârsta reală, biologică. Într-o cultură majoră, copiii sunt creatori de istorie și cultură majoră: de ex. Ioana d’Arc, Mozart, Rimbaud. Cultura minoră este creația oamenilor care au ca „vârstă adoptivă” copilăria: o conștiință naivă, cosmocentrică, fără simțul perenității. Am arătat toate lucrurile acestea, pe larg, în primul capitol al cărții mele. Mi se pare foarte greu de precizat, însă, dacă una din aceste culturi – majoră sau minoră – este superioară celeilalte. Fiecare din ele au calități și defecte care le sunt proprii. Un lucru este însă evident: cultura minoră, creată de oameni de orice vârstă, dar având toți ca „vârstă adoptivă” copilăria , nu este o fază preliminară, o etapă necesară spre „maturitate”, spre cultură majoră. Ea este autonomă și poate exista mii de ani de-a rândul fără să se transforme – cum cred gânditorii morfologiei organiciste — într-o cultură majoră. Este drept că aceste transformări au loc câteodată, dar ele nu sunt necesare, nici fatale.
Destine românești
— Nimeni nu poate pune la îndoială „autenticitatea” d-tale, românismul, naționalismul d-tale, mărturisesc eu. De aceea, elogiul pe care îl aduci, în atâtea cărți, creației culturale , și eforturile pe care le faci pentru a fonda metafizic acest elan creator, mi se par nu numai prețioase, dar și absolut necesare pentru a lămuri unele confuzii care se fac în cercurile naționaliștilor români. Opera d-tale, literară și filosofică, este atât de rotunjită și atât de „românească” încât nimeni n-ar avea curajul, astăzi, să afirme despre d-ta că ești „livresc” și „occidentalizat”. Și cu toate acestea, d-ta definești omul [drept] creator de cultură, și cel mai mare elogiu pe care îl poți aduce unui om este această forță de creație. Am spus și eu, de nenumărate ori și în felurite chipuri, cam același lucru. Cuvintele d-tale au însă altă greutate și de aceea mă bucur, știind că ele vor fi primite cu mai multă ușurință.
— S-au făcut — și se vor mai face — confuzii în această dezbatere a valorii culturii, răspunde Lucian Blaga. Îndeosebi cei care gândesc sub influența teoriilor pesimiste ale morfologiei culturii, cei care socotesc cultura un organism celular, care se naște parazitar în istorie, îmbolnăvind pe om, găsesc motive să nu creadă în eficiența creației culturale.
— Mă bucur că întâlnesc în teoria d-tale aceeași valorificare optimistă a culturii pe care am dobândit-o și eu plecând de la cu totul alte premise. Cercetând simbolismul funerar la anumite popoare primitive și arhaice, am observat un lucru semnificativ: simbolismul începea să se organizeze în „sistem”, în „metafizică, numai când se aplica asupra morții și „ eternității ”. Cultura începe prin a fi o prelungire a vieții, o promovare a principiilor creatoare și vitale. Nicăieri nu apare oboseala, tristețea sa, disperarea omului. Dimpotrivă, dacă se poate vorbi de ceva optimist în viața omului „primitiv”, este tocmai acest act de cultură. Departe de a-l despărți pe om de natură, de a-l izola în mijlocul Cosmosului, cultura solidarizează pe om, în același timp cu Viața și Eternitatea.
— Omul nu devine om decât încercând să-și reveleze Misterul, adică creând culturi, spune Lucian Blaga. Alt scop mai nobil, în viață , nu are. Chiar și atunci când încearcă să se dezlipească de viață, de istorie, și să se „mântuiască”, să trăiască în „absolut”, chiar și atunci creează cultură. Căci filosofiile, religiile, misticile umane, oricât de „absolută” ar fi experiența care le precede, sunt și ele creații culturale, adică au caracter metaforic, și participă la o matcă stilistică.
— De aceea nu văd destinul României decât ca un destin cultural, adaug eu, valorificând adică existența, „experiența românească”, prin creații spirituale. De forța creatoare a neamului nostru nu ne mai putem îndoi. În Spațiul Mioritic , d-ta ai încercat să găsești matca stilistică a acestor forțe creatoare. Îți mărturisesc că eu sunt impresionat de omogenitatea stilistică și culturală a culturii populare românești — iar pe de altă parte de obsesia universalului în cultura cărturărească românească. Mi se pare că realitățile acestea istorice ne indică precis drumul pe care îl va urma cultura română modernă — și pe care îl pot rezuma în două cuvinte: Omul Universal . Românii nu pot crea „fragmentar”, nici „specializat”, ca în Apus.
— Este foarte explicabil, pentru mine, de ce românii nu pot crea specializându-se, spune Lucian Blaga. Cultura românească este o cultură minoră, având ca vârstă adoptivă copilăria. Un copil trăiește cosmocentric. Țăranul de pretutindeni, dar mai ales țăranul român care se păstrează și astăzi autentic, este un politehnician. El singur e arhitect, plugar, cântăreț, zidar. Firește, există și la sat o diviziune a muncii, dar ea e infinit mai puțin [pronunțată] ca la oraș. Viața satului e totalitară și cosmocentrică.
— De aceea astăzi, când Europa occidentală este compusă din culturi majore și participă la „vârsta adoptivă” a maturității, cred că noi, românii, avem misiunea de a crea un om universal , altul decât cel întruchipat de greci sau de Renaștere. Eu văd în „ sistemul ” d-tale unul din semnele care vestesc acest „ om universal ” românesc.
Domnișoara Isidora Blaga, care a împlinit de curând 7 ani și [căreia] îi plac poveștile românești și urșii Bernei, a fost cu noi la Grădina Zoologică. Sunt foarte mulți copii aici, și câțiva măgăruși, câțiva ponei cuminți, îi plimbă de jur împrejur pe alei. Isidora Blaga, așteptându-și rândul la ponei, încearcă să se împrietenească repede cu o capră pitică. Un soi neobișnuit de capre, mărunte ca jucăriile, blânde, veșnic înfometate.
Îmi amintesc că în „trilogia” următoare, Lucian Blaga va dezbate filosofia biologică. Știu din alte convorbiri ale noastre cât de mult îl preocupă problemele de biologie și cât a citit în acest domeniu. Îl întreb când are timp să cerceteze atâtea domenii și cum poate lucra atât de spornic.
— De la o vreme, după cum ți-am mărturisit, citesc foarte puțin și numai în legătură directă cu problema care mă preocupă. Îmi adun sau îmi împrospătez materialul. În biologie, totuși, am citit în ultimii ani destul. Cred că și aici, ca pretutindeni, ochiul nespecialistului e învrednicit să vadă lucruri noi și, mai ales, să înțeleagă mai adânc legile vieții.
Îți mărturisesc că lucrez foarte greu. Redactez de obicei dimineața, între 8 și 10, înainte de a porni la slujbă. Prima redacțiune suferă însă modificări radicale. Sunt ispitit întotdeauna să concentrez prea mult gândirea, să o reduc aproape la formule. De aceea revin de mai multe ori asupra manuscrisului, corectez, adaug, amplific. În cele din urmă, dictez pagină cu pagină, pieptănându-l încă o dată. Pe copia astfel transcrisă fac ultimele revizuiri înainte de a-l da la tipar. Asta nu înseamnă, firește, că nu mai revin, în șpalturi, sau câteodată chiar în pagină.
Lucrez greu, continuă Lucian Blaga. Și de aceea mă felicit de cei șase ani de gazetărie, la
, în care am învățat să scriu zi la zi, cu sau fără „inspirație”. Cred și eu că gazetăria este de mare folos pentru un scriitor. Într-un anumit sens este folositoare chiar și gânditorului, căci îl dezbară de superstițiile termenilor tehnici, îl învață să scrie curgător, pe înțeles, îl hotărăște să-și exprime gândul într-o formă frumoasă, așa cum făceau filosofii din alte vremuri…
— În afară de forma fascinantă a scrierilor d-tale filosofice, îi spun eu, mă încântă mult „autonomia” cărților d-tale; fără note, fără trimiteri erudite, fără citate. Doar dacă din loc în loc se întâlnesc numele câtorva gânditori contemporani. Așa sunt scrise cam toate marile cărți ale filosofiei.
— Pentru mine, spune Lucian Blaga, filosofia este înainte de toate o necesitate organică. Gândesc – pentru că nu pot face altfel. Și așa am fost întotdeauna. În copilărie eram foarte religios. Petreceam ceasuri întregi în rugăciune, nu iubeam altceva decât jocul. De altfel, un amănunt semnificativ: eu n-am vorbit până la 4 ani. Părinții m-au dus pe la doctori, înspăimântați, socotindu-mă mut.
Într-o seară, mama m-a luat deoparte și a început să-mi vorbească prietenește: „Nu ți-e rușine ție, băiat mare, să nu vorbești? Vrei să ne faci de râsul oamenilor din sat? Nu vezi că toți copiii de vârsta ta vorbesc de un an și mai bine?!”. Înțelegeam tot ce-mi spunea mama, dar nici în seara aceea n-am vorbit. De-abia a doua zi am început deodată să vorbesc, dar mi-era atât de rușine încât țineam mâna streașină la ochi.
În dimineața aceasta soarele răzbate și prin acești copaci bătrâni, crescuți aproape fără vârstă pe terasa zidului cetății vechi. Pe aici se plimba [Rainer] Maria Rilke, pe una din aceste bănci se odihnea el, cu privirile deasupra orașului.
— Era locul favorit de plimbare și de meditație al lui Rilke, spune Lucian Blaga. Și tot aici venea prietenul meu, Marti, scriitor elvețian, care a murit acum câțiva ani. Apartamentul lui e chiar deasupra zidului, acolo. Îmi arată una din acele case din secolul XIV-XV, așa cum s-au păstrat sumedenie în Berna. Odată, am urcat chiar, cu toți, scările care duceau la apartamentul lui Marti. Treptele de lemn lustruit, curate, își purtau cu vrednicie secolele.
Cât e de puternică tradiția elvețiană, îmi spune Blaga. Am fost odată invitatul unui prieten de-al meu la țară, în satul lui. M-a dus la primărie și mi-a arătat stemele familiilor din sat. Mi-a mărturisit cu mândrie că stema familiei sale este din secolul al XII-lea!
Țăranii aceștia elvețieni au uneori un trecut mai cert ca multe familii aristocratice europene. Și cu toate acestea au rămas la țară, opt veacuri în același loc, și feciorii au continuat munca părinților fără ispita evadării.
Puțini cărturari români cunosc și înțeleg mai bine satul ca Lucian Blaga. Are și acum nostalgia unei ferme la țară, unde să se poată retrage, să-și trăiască viața așa cum o înțelege el. Unul din cele dintâi lucruri pe care mi le-a arătat la Berna a fost o fermă din vecinătate, o adevărată industrie casnică elvețiană, cu grajduri mari, în care se găsesc și prinzătoare de muște, ca să nu sufere prea mult vitele. Aici vine deseori Lucian Blaga, cu Isidora, și privește cum se mulg vacile. D-na Blaga are pentru amândoi aceeași surâzătoare înțelegere.
— Cum ai ajuns, totuși, să faci filosofie? îl întreb eu.
— În clasa I-a de liceu am încetat de a mai crede în Dumnezeu. De unde în copilărie fusesem nefiresc de religios, pe la 10-11 ani am ajuns ateist. Am strâns într-o zi copiii cu care mă împrietenisem și le-am mărturisit descoperirea mea: Dumnezeu nu există! Apoi, în clasa a III-a de liceu, am citit operele filosofice ale lui Vasile Conta. Tatăl meu, deși preot de sat, avea o bogată bibliotecă germană, dar prea puține cărți de filosofie. Dar mai târziu, pe la sfârșitul liceului, un student întors în vacanță mi-a pus în mână operele lui Swamy Vivekananda în traducere nemțească. Scrierile acestea au avut asupra adolescenței mele o mare influență. Pot spune că am ieșit din pozitivism prin lectura lui Vivekananda.
Căci, după Conta, citisem foarte multe cărți de pseudo-filosofie pozitivistă. Cred că în aceeași perioadă am scris și cele dintâi poezii, influențate întru totul de Octavian Goga, poetul cel mai de seamă și cel mai la modă pe atunci. N-am mai scris apoi versuri foarte multă vreme. Am descoperit poezia de-abia târziu în viață. Dar și versurile le scriu tot atât de greu ca și proza filosofică. La toamnă am să public în Gândirea un ciclu nou de cincisprezece poezii.
— Iar romanul?! îl întrerup eu, amintindu-mi că acum doi ani Lucian Blaga mi-a mărturisit gândul lui de a scrie epică.
— Acela mai târziu, după ce voi fi încheiat „sistemul”. Sunt încă prea tânăr pentru roman.
Sursa: https://www.digi24.ro/interviurile-secolului-xx/mircea-eliade-de-vorba-cu-lucian-blaga-3352981