Despre istoricul clujean Doru Radosav nu pot scrie decât encomiastic și cu o empatie firească. Distinsul istoric mi-a fost profesor și îndrumător de doctorat la Facultatea de Istorie a Universității „Babeș-Bolyai”. De pe băncile facultății, un grup de tineri studenți postdecembriști, entuziaști și ușor naivi, s-a coagulat în jurul personalității profesorului Doru Radosav, care, prin calitățile sale didactice și discursul istoriografic, era un autentic mentor îndrăgit de studenți. Aproape zilnic îl căutam cu ardoare la biroul său directorial de la BCU „Lucian Blaga”, unde se desfășurau incitante seminarii ad hoc și unde o istorie ocultată de sistemul oficializant ni se dezvăluia în autentice conferințe de istorie autentică sau alternativă. Doru Radosav a introdus pentru prima dată în Cluj-Napoca metodologia interviurilor orale, după modelul școlii americane de istorie, cu o tradiție din anii 1930. S-a creat astfel primul Institut de Istorie Orală din România, care publica primul anuar științific (AIO). Era o efervescență istoriografică singulară în jurul profesorului, în cadrul Facultății de Istorie clujene. Am participat alături de domnia sa la câteva tabere de istorie orală, organizate cu mult entuziasm și cu un instrumentar „haiducesc”, pe urmele rezistenței armate anticomuniste din Munții României, în zona Năsăudului, pentru a discuta cu urmașii și supraviețuitorii organizației Garda Albă, precum și în Munții Apuseni, pe urmele grupării Șușman. Atunci s-a coagulat o autentică școală de istoriografie românească, aplicată noilor metodologii de cercetare, care a editat ulterior studii și cărți interesante și originale despre fenomenul rezistenței anticomuniste la români.
Istoricul clujean s-a născut la 5 noiembrie 1950, la Partoș, jud. Timiș. A urmat studii superioare la Facultatea de Istorie a Universității „Babeș-Bolyai” (1973). Prima parte a carierei profesionale și-a desfășurat-o ca profesor la Liceul „Doamna Stanca” (1973–1975) și ca director la Muzeul Județean (1975–1990), ambele din Satu Mare. A doua parte a carierei începe cu funcția de director al Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, pe care a condus-o până în 2016. În paralel, Doru Radosav a devenit cadru universitar, fiind numit în 1991 lector universitar la Facultatea de Istorie și Filosofie din cadrul UBB (1991–1995), apoi conferențiar (1995–1997) și profesor titular (din 1997) la Catedra de Istorie Medie și Istoriografie. În peisajul istoriografiei contemporane este, în prezent, o voce cu o profilare interdisciplinară clară: istoric al mentalităților, muzeograf, profesor universitar și inițiator al practicilor moderne de istorie orală în România. Formarea sa academică și-a spus cuvântul în mediul istoriografic ardelean: specializări în instituții universitare americane (University of Maryland; Urbana–Illinois; Bloomington–Indiana) și doctoratul obținut în 1995 la Universitatea ”Babeș-Bolyai”, cu lucrarea „Cartea veche românească secolele XVII-XIX în judeţul Satu Mare”. Istoricul a știut cu acuratețe să îmbine cercetarea documentară, metoda orală și reflecțiile teoretice asupra imaginilor colective ale spațiului. Pe aceste baze a construit și promovat, la mijlocul anilor 1990, la Cluj, o școală de istorie orală inspirată din practica americană de la Universitatea Indiana (SUA), care a devenit un reper pentru documentarea memoriei colective, în special a perioadei comuniste și a rezistenței anticomuniste. Am fost cu toții ca studenți fascinați de colocviul organizat de profesor în 1997 la Cluj-Napoca cu participarea unor cadre didactice americane, care ne-au prezentat noua metodă de cercetare cu interviuri de anchetă orală ca izvor istoriografic. Era un pas mare în identificarea surselor și izvoarelor istorice, de la cuvântul scris de arhivă la documentul oral.
Doru Radosav manifestă o preocupare constantă pentru istoria religiozității populare, istoria mentalităților, imagologia teritorială și istoria culturală a spațiului. Metodologic, combină analiza riguroasă a izvoarelor scrise (inclusiv publicații periodice vechi, hagiografii, surse parohiale) cu mărturii orale, fiind atent la limitele și la potențialele distorsiuni ale fiecărui tip de sursă. În opera sa revin frecvent rubricile „cunoașterii” (nivelul instruirii religioase) și „practicilor” (ritualuri, devoțiune, sacramente), folosite pentru a evalua sentimentul religios în comunități. Studiul „Sentimentul religios la români” (ediția princeps 1997; ediție revizuită și adăugită 2025) rămâne lucrarea-cheie pentru înțelegerea dinamicii religiozității în spațiul românesc între secolele XVII și prima jumătate a secolului XX. Printr-o argumentare documentară atent construită, Radosav susține că, în Ardeal, diferențele confesionale dintre ortodocși și greco-catolici nu au produs, în esență, rupturi profunde în practicile religioase cotidiene: liturgia, repertoriile devoționale și ritualurile sacramentale se suprapun în mod notabil, generând o „esență culturală”. Această concluzie nu reprezintă o reducere ecumenică simplă, ci o analiză a continuităților practice care relevă un univers religios comun, mediat de condițiile socio-culturale locale și de circulațiile intelectuale (de exemplu, influențele Școlii de la Blaj și recuperarea tradiției bizantine în secolele XVIII–XIX). În volumul „Transilvania are forma inimii” (2022), Radosav deschide o perspectivă originală asupra relației dintre cartografie, imaginație colectivă și construirea unei identități teritoriale în secolul al XVIII-lea. Analizând hărți, monografii și reprezentări vizuale, autorul arată cum contururile cartografice ale Transilvaniei au generat o alegorie a spațiului — „forma inimii” — și cum transformările fizico-peisagistice promovate în epoca barocă au consolidat sentimentul patriotic. Această lectură conectează practicile materiale de amenajare a spațiului cu proiecțiile simbolice și cu noile sensibilități estetice ale epocii, oferind o narațiune coerentă a tranziției de la pădurea medievală la peisajul baroc amenajat.
De menționat este și lucrarea monumentală „Istoriografia românească”, coordonată de istoricul clujean prof. dr. Doru Radosav, editată sub auspiciile Centenarului de către Academia Română (2019), cu sprijinul municipalității clujene. Este o lucrare de excepție, care surprinde și cuprinde întreaga istoriografie românească, oferind noi piste evolutive în evaluarea scrisului istoric din spațiul carpato-danubiano-pontic. Doru Radosav a fost ales să coordoneze acest compendiu deoarece este un istoric complex, cu un simț al acuității și al perceperii modernizării metodologiei de cercetare istorică, aducând din Occident idei și curente noi despre cum se poate scrie istoria într-o manieră postmodernă. Doru Radosav a fost istoricul cel mai potrivit pentru a coordona, cu acribie și simț critic, o astfel de istoriografie la ceas de centenar și de reflecție la sfârșit de epocă. Ca istoric de sinteză, Doru Radosav a realizat una dintre cele mai prestigioase și actuale lucrări de istoriografie românească, care poate deveni un reper pentru institutele de istorie din țara noastră. Istoricul a știut să așeze masiva lucrare la mijlocul dintre sincronism și autohtonism în abordarea metodologică a modului în care, și a motivelor pentru care, s-a scris istorie pe meleagurile noastre.
Doru Radosav este un continuator al istoricului clujean, fondator de școală istoriografică, Pompiliu Teodor, care a elaborat în „Evoluția gândirii istorice românești” una dintre primele sinteze istoriografice românești sub influență occidentală, prin filiera școlii ardelene și a Bisericii Greco-Catolice, într-o perioadă în care regimul comunist considera că istoriografia clasică, conectată la valori, a dispărut. Merită amintiți autorii valoroși care au contribuit la „Istoriografia românească” coordonată de Radosav, printre aceștia amintesc pe Valentin Burlacu, Gheorghe Cojocaru, Ovidiu Cristea, Alexandru Istrate, Greta Monica Miron, Alex Mihai Stoenescu și Doru Radosav. Amprenta concepției istoriografice a lui Doru Radosav se regăsește în studiile din compendiu: profesionalism, acribie, metodă modernă și echilibru. Lecturând lucrarea, putem observa maniera lovinesciană de sincronizare a istoriografiei românești, de la primele cronici mănăstirești sau domnești până la marile sinteze contemporane. Istoriografia noastră nu mai este surprinsă într-un manierism fetișist și nici într-o splendidă izolare față de curentele vremii, ci integrată într-o perspectivă structurală și sincronică, apropiată de viziunea lui Eugen Lovinescu. Autorii percep istoriografia începuturilor dincolo de abordările futile ale unui autarhism și ale unui autohtonism încremenit în proiect. Prin instituționalizarea istoriei orale la Cluj, Radosav a extins repertoriul surselor pentru studierea memoriei colective și a rezistenței anticomuniste, demonstrând cum mărturia directă completează și verifică arhivele scrise. Această practică a facilitat abordări microistorice și a contribuit la reînnoirea discuțiilor despre evenimente recente, dintr-o perspectivă bazată pe pluralitatea vocilor. Opera lui Doru Radosav se remarcă prin rigoare documentară, echilibru interpretativ și atenție la condițiile adecvate ale practicilor religioase și ale reprezentărilor spațiale. Direcțiile firești de aprofundare vizează extinderi comparative regionale, integrarea surselor materiale (arheologie, iconografie) și aplicarea unor metode cantitative pentru nuanțarea concluziilor privind practicile religioase și transformările peisajului.
Dintre cărțile de autor menționez câteva aleatoriu, titluri care-l consacră pe autor ca un istoric robust: ”Barátságok Konyve.Interetnikus értélmisegi szolidaritás a 17 századi Erdélyben”, Szeged, Belvedere Meridionale, (2020); ”Între Clio şi Themis. O lectură de semantică istorico-juridică a credenţionalului, Cluj Napoca”, Mega, (2019); ”Sătmarul în anul Marii Uniri.1918”, Cluj-Napoca, Argonaut, (2018); ”Cartea cu prieteni. Solidarități intelectuale interetnice în Transilvania secolului al XVII-lea, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, (2016); ”Istoria din memorie. Ȋncercări de istorie orală, Cluj-Napoca/ Gatineau, Argonaut/ Symphologic Publishing, (2016); ”Imagini, sensibilităţi, reprezentări” (secolele XVII-XIX). Încercări de istorie, cultură, Cluj-Napoca, Editura Argonaut-Mega, (2015); ”Cultură şi Umanism în Banat, sec. XVII”, Timişoara, Editura de Vest, (2003); ”Arătarea Împăratului. Intrările imperiale în Transilvania şi Banat, sec. XVIII-XIX. Discurs şi prezentare”, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, Editura Dacia, (2002). Vreua să subliniez o carte, care ne-a impresionat pe noi studenții de la cursul de istoria mentalităților și masteratul de istorie orală: ”Donbas – o istorie deportatǎ”, Germania, Ravensburg, (1994). Eram ca studenți surprinși și uimiți de noua metodologie istoriografică privind ancheta orală, o direcție de cercetare absolut inedit pentru noi studenții anilor `90 abia ieșiți din comunism.
Astfel, Doru Radosav este un istoric care, prin combinarea sensibilității pentru mentalități cu un angajament metodologic diversificat, a contribuit substanțial la înțelegerea religiozității, a imaginarului teritorial și a practicilor culturale din spațiul românesc. S-a specializat la sfârșitul anilor `90 pe proiecte ale rezistenței anticomuniste și studiul holocaustului în Ardealul de nord. Lucrările sale oferă cadre interpretative utile pentru istoria confesională, alteritate și pentru istoria spațiului, demonstrând că analiza detaliată a practicilor și a reprezentărilor poate reconstrui continuități și transformări esențiale pentru identitatea culturală a regiunii. Istoricul este, astăzi, o figură emblematică a istoriografiei românești și un fondator de școală istoriografică. A fost un privilegiu și o onoare pentru mine să fiu ucenic al profesorului Doru Radosav, care, prin cărțile și studiile sale, a deschis noi orizonturi în interpretarea istoriei românești — orizonturi științifice, lipsite de tezism, ideologie sau propagandă. Pentru domnul profesor Doru Radosav, doar adevărul istoric a contat în ecuația profesională și vocațională. Ajungerea, prin cercetare științifică și metodologie modernă, la adevărul istoric reprezintă definiția esențială a istoricului asumat. Doru Radosav a convins lumea academică și pe iubitorii muzei Clio că este un deschizător de drumuri în istoriografia românească, un istoric care sincronizează scrisul istoric românesc cu direcțiile euro-atlantice, un autentic model paideic.